Am incheiat scurta prezentare a interventiei anterioare amintind de o grija deosebita ce trebuie sa existe, chiar o metodologie de implementare în rugbyul nostru a modificarilor la regulamentul de joc. Am exprimat acest imperativ gândind ca, si în acest caz, la noi adaptarea la noi exigente se face superficial, concret supunându-ne mai mult sau mai putin cerintelor arbitrajului. Nu si cu înarmarea jucatorilor, a echipelor cu mijloacele tehnico-tactice de aplicare si valorificare în profitul propriu al noilor reglementari. Se observa clar aceasta superficialitate în tratarea acestui proces, mai ales, prin penalizarea frecventa în jocuri internationale (vezi greselile la grupaje) sau nefructificarea în jocul nostru a consecintelor regulamentare (vezi jocul cu piciorul).
La aceasta ultima observatie voi dezvolta putin subiectul si sub impresia defavorabila perceputa la recentele evolutii ale echipelor noastre fruntase si chiar al echipei reprezentative, prin practicarea unui joc abuziv si ineficient al jocului cu piciorul, care spune mult despre calitatea instruirii.
Lasand la o parte valorificarea excelenta a jocului cu piciorul din perioada de mare glorie a rugbyului nostru, când o înaintare puternica procura baloane clare unei uverturi ce cu un excelent sut presiona adversarul, echilibrând miraculos decalaje imense, pare surprinzator si total anacronic cum joaca astazi internationalii nostri.
Prin liberalizarea sutarii balonului direct în margine doar dinapoia liniei de 22m, cum si suportul în margine la prinzator (ce-i mareste acestuia pana la 100% probabilitatea prinderii), s-au redus drastic din joc numarul marginilor din loviturile de picior de degajare. Normal, se feresc echipele sa cedeze usor balonul adversarului.
Ei bine, la noi lipseste acesta preocupare. In trei jocuri din Turneul IRB, n-am retinut un mol defensiv voit organizat sau vre-un contra-atac. N-au avut jucatorii aflati în defensiva o varianta la lovitura de degajare în margine si . . . benevol, au oferit adversarului posibilitatea unui nou atac!
In rugbyul evoluat de astazi forma de „atac cu lovitura de picior” este o alternativa importanta (si de cele mai multe ori, decisiva la victorie) la „ atacul penetrant-grupat” sau „atacul larg-desfasurat” . Ponderea in jocul unei echipe a unei forme sau alteia depinde de o seama de considerente de strategie tactica si bine înteles de disponibilitatile proprilor jucatori. Se constata chiar la nivel mondial (în ciuda ultra specializarii ce o solicita jocul cu piciorul, dar si al eficientei evidente in joc), acordarea unei ponderi limitate în instruire; de aici si numeroase ratari datorate de: inoportunitate tactica, slaba executie tehnica si nesincronizare a coechipierilor.
Variatia oportuna a diferitelor forme de joc creiaza adversarului incertitudine si destabilizare defensiva. Apelarea excesiva la mijloacele unei forme sau alteia de joc usureaza echipei în defensiva sarcina. Toate aceste chestiuni de pe la nivel de juniori ar trebui cunoscute si urmarita aplicarea cât mai logica în joc.
Tot în recentul Turneu IRB, a carui analiza probabil ca înca nu s-a finalizat, a surprins neplacut predispozitia jucatorilor (am putea-o numi indisciplina tactica, daca n-a fost impusa de antrenori)) din liniile dinapoi pentru jocul cu piciorul. Spunea D-l Clej, intr-o interventie anterioara pe acest grup de discutii, ca aceast gen de executii ar trebui sa fie ultima alternativa de joc si nu prima, cum s-a dovedit la noi. Este logic aceasta si pentru ca, fata de balonul purtat sau pasat, prin lovitura de picior, practic, se pierde posesia acestuia, probabilitatea recastigarii depinzând de multe alte repere apartinand propriei echipe sau celei adverse.
N-o sa înteleg nici cum, ce rost aveau în atacul reprezentativei noastre (retineti, într-un joc) acele 10-12 lovituri de urmarire foarte înalte executate de pe orice zona a terenului si de oricare jucator, cu majoritatea coechipierilor în pozitie afara din joc, decat daca convenim cu toti, jucatori si tehnicieni, ca nu aveam alte solutii de joc si trebuia sa scapam cat mai repede de balon (!?) .
Lovitura tactica de picior înalta se recomanda la dificultarea apararii într-o zona critica (în fata butului), asociata cu o presiune prompta a coechipierilor. Se urmareste „testarea sigurantei” si sensibilizarea fundasului; se asociaza cu un balon umed etc.
In schimb n-am vazut în arsenalul tehnico-tactic al internationalilor nostri nici-o lovitura de picior cu traiectorie scurta (în spatele primei linii defensive) sau cu balon razant-rostogolit si nici lovituri oblice de avansare în terenul advers plasate în apropierea liniei de margine, in spatele aripei adverse, ca sub presiune sa oblige adversarul sa-l scoata in margine.
In fine, am vrut sa spun ca trebuie tratata cu maxima seriozitate metodologia pregatirii la orice nivel (dar neaparat cu indice de maiestrie pentru reprezentative) a adaptarii in joc fata de noile modificari. Este vorba de specularea spatiului de 5 m în atac la gramada ordonata, ca si aparare fata de aceasta zona, sunt variate solutii în jucarea celor doua tipuri de margine, cum si atacul si apararea la parbusirea molului.
Sincer interesat, dar si datorita timpului foarte scurt pana la inceperea noului sezon, inca de luni astept pe www.rugby.ro din partea tehnicienilor federali recomandari pentru tehnicienii sectiilor din tara privitor la tratarea instruirii vizavi de aceste prevederi regulamentare ce vizeaza dinamizarea atacului.
Constantin Vasile-Mao
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu